Amenda pentru lipsa rovinietei trebuie comunicată în două luni de la încheierea procesului-verbal

În Monitorul Oficial cu numărul 107 din 7 februarie 2017 a fost publicată Decizia ICCJ nr. 43/2016, prin care se stabilește că amenda pentru lipsa rovinietei trebuie comunicată în maximum două luni de la data la care este încheiat procesul-verbal de contravenție, nu de la data la care este săvârșită fapta.

Decizia ICCJ este obligatorie pentru toate instanțele începând cu data publicării în Monitorul Oficial.

”Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că termenul de „cel mult două luni”, prevăzut de dispoziţiile art. 9 alin. (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, nu reprezintă termen special de prescripţie a aplicării sancţiunii amenzii contravenţionale, în sensul art. 13 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, şi că prin „data constatării contravenţiei” se înţelege data întocmirii procesului-verbal de contravenţie.

Astfel, potrivit art. 8 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, fapta de a circula fără rovinietă valabilă constituie „contravenţie continuă”, iar, potrivit art. 9 alin. (1) din acelaşi act normativ, constatarea contravenţiei se face cu mijloace tehnice.

Combinând informaţiile obţinute cu ajutorul mijloacelor tehnice cu datele privind utilizatorul vehiculului, furnizate de Ministerul Afacerilor Interne – Direcţia Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor şi constatând lipsa rovinietei, agentul constatator întocmeşte procesul-verbal de contravenţie.

Potrivit art. 9 alin. (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, pentru lipsa rovinietei valabile, procesul-verbal se comunică contravenientului în termen de cel mult două luni de la data constatării contravenţiei, interval pentru care nu se pot încheia alte procese-verbale de constatare a contravenţiei pentru lipsa rovinietei valabile pentru acelaşi vehicul.

Raţiunea instituirii de către legiuitor a termenului de „cel mult două luni” trebuie înţeleasă în contextul în care contravenţia, fiind una continuă, are un element material care se prelungeşte în timp.

Destinatarul dispoziţiei legale este agentul constatator care, în acest interval, are două obligaţii.

Prima este o „obligaţie de a face” şi constă în comunicarea procesului-verbal de contravenţie către contravenient; comunicarea va putea fi făcută în oricare zi a termenului de două luni; cum procesul-verbal încorporează deja sancţiunea, conform art. 9 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, problema prescripţiei aplicării sancţiunii amenzii contravenţionale nu se pune.

Cea de-a doua obligaţie este o „obligaţie de a nu face”, respectiv de a nu întocmi noi procese-verbale de contravenţie pentru acelaşi vehicul, chiar dacă informaţiile obţinute cu ajutorul mijloacelor tehnice certifică împrejurarea că, în intervalul de două luni, acelaşi vehicul a mai fost surprins circulând fără rovinietă valabilă; altfel spus, fapta va fi considerată ca făcând parte din elementul material al contravenţiei pentru care a fost deja întocmit procesul-verbal.

În ce priveşte interpretarea sintagmei „data constatării contravenţiei” trebuie pornit de la dispoziţiile art. 15 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, care reprezintă legea generală în materie de regim juridic al contravenţiilor şi care se va aplica în toate ipotezele în care nu există normă specială derogatorie; potrivit acestor dispoziţii legale, „Contravenţia se constată printr-un proces-verbal încheiat de persoanele anume prevăzute în actul normativ care stabileşte şi sancţionează contravenţia, denumite în mod generic agenţi constatatori „.

Aşadar, constatarea contravenţiei se face prin proces- verbal şi, deci, nu poate fi anterioară acestuia; anterioară este constatarea faptei, care se face, în speţă, prin mijloace tehnice.

Cele două expresii – „constatarea contravenţiei” şi „constatarea faptei” – nu se confundă, fiind folosite distinct chiar de către legiuitor [spre exemplu, art. 13 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 se referă expres la constatarea faptei].

Sintetizând, dispoziţiile art. 9 alin. (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 instituie în sarcina agentului constatator:
– o obligaţie pozitivă – comunicarea procesului-verbal de constatare a contravenţiei în oricare zi a intervalului de două luni, calculat de la data întocmirii procesului-verbal (considerată data constatării contravenţiei);
– o obligaţie negativă – abţinerea de a întocmi noi procese- verbale de contravenţie pentru acelaşi vehicul, pentru săvârşirea contravenţiei prevăzute de art. 8 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, pentru întreg intervalul de două luni, calculat de la data întocmirii procesului-verbal.”

Preluarea şi transportarea de bunuri cunoscând că acestea provin din contrabandă. Infracțiune vs. contravenție

Fapta de a prelua şi de a transporta bunuri sau mărfuri care trebuie plasate sub un regim vamal, cunoscând că acestea provin din contrabandă, în sensul că au fost introduse în ţară prin alte locuri decât cele stabilite pentru controlul vamal ori au fost introduse în ţară prin locurile stabilite pentru controlul vamal, prin sustragerea de la controlul vamal, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006, indiferent de valoarea în vamă a bunurilor sau a mărfurilor.

Extras din considerentele deciziei nr. 60/2020 a ÎCCJ:

”Inculpatul A., la data de 7 octombrie 2017, împreună cu inculpatul B., în urma unei înţelegeri telefonice prealabile, a preluat cantitatea de 300 pachete ţigări marca C., fără timbru de accizare românesc, de provenienţă Elveţia, neunionale, despre care aveau cunoştinţă că provin din contrabandă sau sunt destinate contrabandei, de la inculpatul D., pe care le-a transportat cu autoturismul pe raza Municipiului Constanţa, în vederea vânzării, prejudiciul creat bugetului consolidat al statului fiind de 3.383 lei.

Potrivit dispozițiilor art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal: „(3) Sunt asimilate infracțiunii de contrabandă și se pedepsesc potrivit alin. (1) colectarea, deținerea, producerea, transportul, preluarea, depozitarea, predarea, desfacerea și vânzarea bunurilor sau a mărfurilor care trebuie plasate sub un regim vamal cunoscând că acestea provin din contrabandă sau sunt destinate săvârșirii acesteia.”

Prin Decizia nr. 32/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în M. Of. nr. 62 din 28 ianuarie 2016), s-a statuat că noţiunea de „contrabandă” utilizată de legiuitor în dispoziţiile art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, în sintagma „cunoscând că acestea provin din contrabandă”, priveşte contrabanda constând în introducerea în ţară a bunurilor sau a mărfurilor care trebuie plasate sub un regim vamal prin alte locuri decât cele stabilite pentru controlul vamal ori introducerea în ţară a acestor bunuri sau mărfuri prin locurile stabilite pentru controlul vamal, prin sustragerea de la controlul vamal.

În considerentele acestei decizii s-a reținut că „se consideră că infracţiunea asimilată prevăzută de art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 nu este condiţionată de existenţa infracţiunii de contrabandă incriminate în art. 270 alin. (1) şi de art. 270 alin. (2) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, ci presupune, după caz, ca bunurile sau mărfurile care trebuie plasate sub un regim vamal:

– să provină din contrabandă, în sensul că au fost introduse în ţară prin alte locuri decât cele stabilite pentru controlul vamal sau au fost introduse în ţară prin locurile stabilite pentru controlul vamal, prin sustragerea de la control vamal, indiferent de valoarea în vamă a acestora;

– să fie destinate săvârşirii contrabandei, în sensul că sunt menite să fie scoase din ţară prin alte locuri decât cele stabilite pentru controlul vamal sau prin locurile stabilite pentru controlul vamal, dar prin sustragere de la control vamal, indiferent de valoarea în vamă a acestora. (…)

În ambele situaţii, făptuitorul cunoaşte provenienţa sau destinarea bunurilor sau a mărfurilor care trebuie plasate sub un regim vamal.

Cunoaşterea provenienţei din contrabandă a bunurilor sau a mărfurilor care trebuie plasate sub un regim vamal, ca şi cunoaşterea destinării acestora, respectiv pentru săvârşirea contrabandei, înseamnă cunoaşterea caracterului ilicit al provenienţei sau destinării lor, a faptului că a fost ocolit controlul vamal ori că bunurile sau mărfurile de acest tip sunt menite să eludeze controlul vamal, aspecte care pot rezulta din diferite împrejurări de fapt, instanţa urmând să ţină seama de aceste circumstanţe în procesul de stabilire a încadrării juridice a faptei în infracţiunea asimilată prevăzută de art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României.”

În speță, prin hotărârea recurată, s-a reținut, cu titlu definitiv, că bunurile provin din contrabandă, iar inculpatul A. cunoștea această împrejurare.

În acest context, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că inculpatul a beneficiat de dispoziţiile art. 396 alin. (10) C. proc. pen., în sensul că şi-a însuşit situaţia de fapt reţinută prin rechizitoriu, implicit şi faptul că avea cunoştinţă de provenienţa ţigărilor.

Prin urmare, critica recurentului, în sensul că fapta săvârşită nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 270 alin. (3) raportat la art. 274 din Legea nr. 86/2006, ci se încadrează în dispoziţiile art. 449 alin. (2) lit. k) C. fiscal, este neîntemeiată, având în vedere că, astfel cum s-a menţionat anterior, infracțiunea de contrabandă prevăzută în art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal presupune ca bunurile sau mărfurile care trebuie plasate sub un regim vamal să provină din contrabandă, în sensul că au fost introduse în țară prin alte locuri decât cele stabilite pentru controlul vamal sau au fost introduse în țară prin locurile stabilite pentru controlul vamal, prin sustragerea de la controlul vamal, indiferent de valoarea în vamă a acestora.

În raport de considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că fapta reţinută în sarcina recurentului, astfel cum a fost descrisă în cuprinsul hotărârii recurate, întruneşte elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de contrabandă, prevăzută în art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal, şi nu ale contravenţiei prevăzută în art. 449 alin. (2) lit. k) C. fiscal. (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 60/RC din 14 februarie 2020, www.scj.ro)