”Necorespunderea profesională reprezintă o împrejurare de natură obiectivă sau subiectivă care conduce ori este aptă să conducă la obţinerea unor performanţe profesionale mai scăzute decât cele pe care, în mod rezonabil, angajatorul este îndrituit a le aştepta de la salariat şi presupune necunoaşterea regulilor specifice unei funcţii, meserii sau profesii.

De aceea, angajatorul trebuia să probeze fapte obiective sau repetate de natură să evidenţieze astfel de carenţe profesionale, delimitându-se în acest mod, de neîndeplinirea accidentală, dar culpabilă a obligaţiilor de serviciu, situaţie în care poate interveni concedierea disciplinară.

Fiind o cauză de încetare neimputabilă salariatului, concedierea pentru necorespundere profesională presupune anumite obligaţii ale angajatorului, printre care, potrivit art.63 alin.2 Codul Muncii şi aceea de evaluare prealabilă a salariatului, conform procedurii de evaluare stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil sau, în lipsa acestuia, prin regulamentul intern”. Prin Legea 40/2011, s-a stabilit expres dreptul angajatorului de a stabili obiectivele de performanţă individuală precum şi criteriile de evaluare a realizării acestora.

Sancţiunea disciplinară poate întradevăr să vizeze nerespectarea sarcinilor de serviciu sau indisciplină la locul de muncă, însă nu sunt de natură să atragă măsura prevăzută de art. 61 lit. d din Codul muncii, care poate opera exclusiv pentru carenţe profesionale, cât timp pentru neîndeplinirea accidentală sau culpabilă a obligaţiilor de serviciu poate interveni răspunderea disciplinară.” (Curtea de Apel București, Secţia a VII-a Civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, decizia nr.605 din 04 februarie 2016, portal.just.ro)