” Decizia atacată încalcă dispoziţiile art.76 lit. a din Codul muncii în sensul că aceasta nu conţine motivele ce au determinat concedierea, nefiind făcută trimitere în cuprinsul acesteia la nici un act intern al intimatei prin care să se fi luat decizia reorganizării firmei şi nici decizia de desfiinţare a postului deţinut de contestatoare.

În speţă, ceea ce intimata a menţionat în decizia de concediere emisă, a fost faptul că având în vedere desfiinţarea postului de manager ca urmare a reorganizării firmei şi art.65 alin.1 Codul muncii, începând cu data de 07.01.2014, încetează contractul individual de muncă al contestatoarei.

Ori, nu se poate reţine că simpla menţiune din decizia contestată referitoare la reorganizarea firmei şi desfiinţarea postului ocupat de către contestatoare constituie o arătare a motivelor care determină concedierea, astfel cum art.76 din Codul muncii obligă, în condiţiile în care reorganizarea reprezintă doar o măsură adoptată de angajator, într-un context creat însă de existenţa unor anumite cauze, în fapt, a acelor împrejurări în raport de care reorganizarea a fost decisă, constituind motivele care determină concedierea salariatului şi care trebuie înscrise, chiar dacă nu detaliat ori amplu, dar, cu siguranţă, concret şi precis, în decizia de concediere emisă de angajator.

Prin motivele de apel, se face referire la Decizia Consiliului Director din data de 27.08.2013, însă, singura motivare a concedierii reclamantei este aceea reprezentată de menţionarea temeiului de drept al concedierii şi a reorganizării apelantei, nefiind redate acele decizii ale organelor în drept să ia o astfel de măsură şi nici că acestea fac parte integrantă din decizia de concediere contestată, pentru a se putea determina astfel motivele de fapt ale concedierii reclamantei.

Decizia de concediere nu poate fi completată sub aceste aspecte cu conţinutul unor acte exterioare, deoarece în caz contrar s-ar contraveni prevederilor art. 77 din codul muncii în conformitate cu care, în caz de conflict de muncă angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei alte motive de fapt decât cele precizate în decizia de concediere iar pe de altă parte nu se poate verifica temeinicia măsurii dispuse.

Neindicarea motivelor de fapt ale concedierii atrage nulitatea deciziei emise, în condiţiile în care nu este posibil că angajatorul să le precizeze ulterior ori ca acestea să fie stabilite de instanţa de judecată.

Dat fiind caracterul formal al deciziei de concediere, aceasta, potrivit dispoziţiilor art.76 lit. a din Codul muncii trebuind să conţină în mod obligatoriu motivele ce determină concedierea, lipsă din cuprinsul deciziei a unor elemente prevăzute de textul de lege mai sus indicat, nu poate fi complinită prin alte acte anterioare, ulterioare sau concomitente emiterii deciziei, inclusiv prin apărări făcute în faţa instanţei de intimată, cu ocazia judecării contestaţiei îndreptate împotriva deciziei.

Faţă de împrejurarea că legiuitorul a prevăzut sancţiunea care intervine în situaţia încălcării normelor imperative şi de faptul că vătămarea este prezumată şi nu poate fi înlăturată, Curtea consideră că decizia de concediere este nelegală, aceasta neputând produce efectele juridice pentru care a fost emisă de angajator.” (Curtea de Apel București, Secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, Decizia nr. 3460 din 2 octombrie 2015, portal. Just.ro)