Dispoziţiile art. 76 lit. a) din Codului Muncii prevăd, în mod imperativ, necesitatea motivării deciziei de concediere, în concret, pentru cazul salariatului concediat, pentru a permite, ulterior, salariatului concediat să aprecieze asupra legalităţii măsurii luate de către angajator, respectiv instanţei de judecată, în ipoteza contestării deciziei de concediere, să verifice existenţa cauzei reale şi reţinerea caracterului obiectiv al măsurii dispuse.

Menţionarea în decizia de concediere a temeiului juridic al concedierii şi simpla trimitere la hotărârea conducerii, fără o individualizare concretă a acestei hotărâri şi fără comunicarea ei salariatului, nu reprezintă o motivare corespunzătoare a deciziei de concediere în sensul art. 76 lit. a) din Codul muncii.

Având în vedere art. 79 din Codul muncii, angajatorul nu poate suplini, prin alte înscrisuri administrate în timpul cercetării judecătoreşti a contestaţiei formulată de către angajat împotriva deciziei de concediere, absenţa motivării în fapt din cuprinsul deciziei de concediere. (Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 67 din 13 noiembrie 2013, portal.just.ro)